Deși pare o întrebare ilegitimă, fiindcă răspunsul ar trebui să vină de la sine, fiindcă se spune că evoluția este contrară credinței în Dumnezeu, totuși, va trebui să știm ca evoluția nu lovește la temelia credinței, ci o întărește.
Dar iată, că trăim în epoca dezvoltării mintale, în care se spune că noi ca oameni am evoluat foarte mult - și în care, în același timp, ai impresia că a pomeni Numele lui Dumnezeu, este ceva de domeniul basmelor sau al SF-ului. Cum am ajuns noi să credem așa ceva? Cum am ajuns noi să credem, că dacă în ultima vreme s-a digitalizat aproape totul, atunci înseamnă că Dumnezeu nu există? Adică, cum să crezi tu că dacă poți folosi un ceas pe post de telefon, gata, Dumnezeu nu mai există? Adică, nu ni se pare că am evoluat așa de tare, încât de fapt am involuat și am ajuns niște orbiți de ce ne izbește privirile?
Existența lui Dumnezeu nu este garantată de ce ne izbește nouă privirile și nici nu este girată de ce ne umple nouă timpul. Existența lui Dumnezeu este reală, chiar dacă noi vedem asta sau nu o vedem. Și e trist, că din cauza multor factori și a multor lucruri care ne-au orbit nouă privirile, ne-am îndepărtat de Dumnezeul Cel Viu și am putea spune acum despre cei ce încă mai cred cu adevărat în Dumnezeu, că au rămas niște înapoiați. Dar de fapt, noi suntem cei înapoiați, cei ce ne-am lepădat de credința în Dumnezeu, fiindcă nu mai avem nicio nădejde. Nădejdea noastră este în lucrurile care ne-au orbit privirile și care nu va dura prea mult, fiindcă lucrurile acestea sunt trecătoare, toate. Iar la vreme de necaz, niciunul dintre aceste lucruri nu ne mângâie și nici nu ne alină suferința. La vreme de necaz, lucrurile se dovedesc a fi fără vreo valoare. Numai Dumnezeu poate ajuta la vreme de necaz! Și culmea, EL poate ajuta și când nu este vreme de necaz! Dar, pe cine să mai ajute, când noi ne-am îndepărtat de EL? Credeți că simplul mers pe la biserică din an în paște, că așa este obiceiul, ne mai face credincioși? Nu! Credința în Dumnezeu se dovedește, nu dacă mergi la biserică din an în paște, ci prin modul de viață și prin modul cum te raportezi la EL. Că de fapt, noi nu ne-am lepădat de Dumnezeu în felul acesta, încât să urâm Numele Lui; nu! Noi ne-am lepădat de EL, prin faptul că L-am trecut la ”și altele” și pe care ÎL avem acolo, undeva într-un ungher al inimii, doar cu numele, dar aproape nici nu mai suntem interesați de EL.
Aceasta, aduce grave consecințe asupra noastră; fiindcă noi nu mai gândim rațional și nu mai suntem persoane răbdătoare și ne supărăm din orice și ne credem noi ca fiind cei mai tari și nu mai ținem cont de nimeni și de nimic și dragostea noastră e tot mai puțină și este și motivată de interese. Dragostea noastră a devenit rece și este doar formală, fiindcă nu mai iubim cu adevărat, ca atunci când cineva ne greșește, să avem acea tărie de dragoste, încât să iertăm pe cel care ne greșește. Nu! Dimpotrivă, căutăm să arătăm cine suntem noi și să ne răzbunăm. Iar acestea, aduc niște consecințe dramatice asupra noastră.
Ar trebui să ne întoarcem la credința în Dumnezeu și să învățăm din nou iubirea de bine, iubirea de frumos, iubirea de armonie, iubirea de liniște sufletească; pentru că numai crezând în Dumnezeu și învățând de la EL, învățăm să avem dragoste și să ne prețuim unii pe alții și să ne pese de cei din jurul nostru, din casa noastră și din familia noastră; și învățând de la EL, învățăm să fim mai răbdători și iubitori mai mult de prezența lor, care, la un moment dat, ne va lipsi, fiindcă nimeni nu va trăi veșnic pe acest pământ. De exemplu, în loc să urăști pe cineva din casa ta, mai bine gândește-te ca odată va veni vremea când te vei despărți definitiv de el. Și aceasta s-ar putea produce și mult prea devreme, fiindcă Dumnezeu nu mai este pe locul Lui în viețile noastre și suntem gata să facem orice gest necugetat. Mânia este doar un pas spre nenorocire. Și aceasta, fiindcă nu mai credem în Dumnezeu și nu mai vrem să învățăm de la EL ce înseamnă iubirea și ce înseamnă prețuirea celui pe care îl iubești.
Să ne întoarcem dar la EL și să învățăm de la EL, căci mânia este distructivă; și lipsa iubirii la fel; și lipsa de răbdare la fel; dar credința în Dumnezeu ne aduce pe calea cea bună, chiar și în trăirea noastră de zi cu zi, fiindcă nu numai că ne învață să-i iubim pe cei din jurul nostru, dar chiar ne și umple de iubire față de ei; și apoi, iubirea ne învață să iertăm, să uităm, să prețuim, să nu ținem mânie, să nu ne dăm mari și tari. Cu alte cuvinte, iubirea ne învață să iubim și cum să iubim. Și iubirea aceasta, nu este o înjosire, fiindcă nu te obligă să iubești pe cineva despre care ai putea spune că nu merită; iubirea aceasta te face să vezi ceea ce nu ai văzut de fapt la oameni și să-i și iubești. Și iubirea aceasta, vine de la Dumnezeu, prin credința noastră în EL, la care ar trebui să ne întoarcem noi!
Lucrurile acestea care ne-au orbit privirea, ne-au îndepărtat de Dumnezeu, dar și pe unii de alții; și astfel, am ajuns orbiți de lucruri și de pofte după ele și în același timp tot mai dezinteresați de Dumnezeu, de credința în EL, care ne poate face să vedem lucrurile care valorează cu adevărat: adică dragostea, armonia, bunătatea. Când iubim lucrurile care ne orbesc privirile, atunci, da, nu mai vedem adevăratele comori care sunt în preajma noastră. Dacă am înțelege noi cât de important este Dumnezeu în viața omului, nu numai pentru mântuirea sufletului, ci și pentru viața de aici, de pe pământ, altfel am privi lucrurile și altfel ne-am raporta la ele! Dar tocmai asta este dovada că am evoluat și ne-am prostit. În loc să evoluăm - și datorită acestei evoluții mentale, să creștem mai mult în cunoașterea lui Dumnezeu, noi am evoluat involuând de fapt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu