Mântuirea prin credință

 Despre mântuire, s-a scris şi s-a vorbit mult. Un lucru trebuie să înţelegem şi pe care să-l luăm ca atare: Mântuirea nu este o consecinţă a faptelor noastre, ci este harul lui Dumnezeu. Noi suntem mântuiţi, datorită harului lui Dumnezeu, prin credinţă. Şi credinţa la care se face referire, nu este o credinţă a faptelor, adică să crezi că făcând anumite fapte, vei fi mântuit, ci credinţa care se manifestă prin fapte. Este o diferenţă de înţeles şi vă rog să fiţi atenţi la jocul de cuvinte! 

Dar, haideţi să vă explic mai clar! Iacov spune: "Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva, să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, iar unul dintre voi le zice: "Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!", fără să le dea cele necesare trupului, la ce i-ar folosi? Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi".(Iacov 2:14-17). Iacov vorbeşte de faptul, cum poate fi arătată credinţa. Spune el: "Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, iar unul dintre voi le zice: "Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!", fără să le dea cele necesare trupului, la ce i-ar folosi?" (vers.15,16). El vede aceasta, cum şi este, o necredinţă sau o credinţă moartă. De ce? Pentru că ţine de viaţa credinţei, să ajuţi pe cei în nevoie. Asta o face până şi un necredincios, adică ajută pe cineva în nevoie. Şi dacă un credincios nu face aceasta, are o credinţă moartă şi este chiar mai rău decât un necredincios. Ajutorarea la care se referă Iacov, sunt faptele pregătite de Dumnezeu pentru noi, ca să umblăm în ele. Mântuirea se capătă prin credinţa în Isus Hristos, Domnul nostru, punct. Dar credinţa aceea care ne ţine reci la nevoile fraţilor noştri, este moartă. Da, este adevărat, Iacov vorbeşte mai mult despre această credinţă, care duce la mântuire, văzută prin fapte, pentru că aceasta este credinţa vie; dar, repet: Nu prin faptele acestea ajungem la mântuire, ci doar prin credinţă. Faptele au fost pregătite de Dumnezeu pentru noi, ca să umblăm în ele. Faptele sunt doar  O DOVADĂ vizibilă cu ochiul, că avem credinţa. Aceasta o spunea şi Iacov în vers. 18: “Dar va zice cineva: "Tu ai credinţa şi eu am faptele." "Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele!" Am spus deja: Iacov ia lucrurile din direcţia opusă, din direcţia în care majoritatea privim şi spunem: „Dacă nu mergi la biserică..., Dacă nu ajuţi..., Dacă nu vorbeşti..., înseamnă că nu ai credinţa sau credinţa ta e moartă”. Da! Este adevărat! Pentru că credinţa (sau crezând în Dumnezeu), te învaţă să faci acele lucruri. Şi dacă nu le faci, înseamnă că credinţa ta este moartă.

Paul, dimpotrivă, se ocupă de mântuire – care se capătă prin credinţă – fără fapte – pentru că faptele sunt urmare a credinţei şi a pocăinţei; sunt faptele pregătite de Dumnezeu să umblăm în ele, - însă nu necesare pentru mântuire. Faptele sunt urmarea credinţei; şi dacă nu sunt faptele, înseamnă că nu este nici credinţa. Faptele sunt necesare, pentru că sunt pregătite deja, ca să umblăm în ele. Şi de aici şi concluzia lui Iacov, că fără fapte, credinţa este moartă; pentru că neumblând în fatele pregătite de Dumnezeu să umblăm în ele, noi de fapt nu ÎL credem pe Dumnezeu. Şi ele, faptele, fac parte din lanţul credinţei, lanţ cu mai multe zale. Pe lângă fapte, zale ale lanţului credinţei, mai sunt şi iubirea de oameni, iubirea de fraţi, trăirea în Hristos... Toate acestea, sunt zalele credinţei, din marele lanţ al ei.

Iacov şi Paul vorbesc de acelaşi lucru, dar din direcţii opuse. Şi ei nu se contrazic, pentru că în aspect subiectele diferă, iar în esenţă este acelaşi subiect: mântuirea prin credință.

Dacă luăm de la Iacov, el spune că dacă nu dovedeşti că credinţa ta este vie, înseamnă că este moartă. Şi o credinţă moartă, nu poate să ducă la mântuire.

Și apostolul Paul (Pavel), spune în Efeseni 2:8-10. Citez: “Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui; şi am fost zidiţi în Hristos Isus, pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele”.

Paul spune, că pentru a fi mântuit, trebuie doar să crezi în Cel ce a murit pe cruce. Restul, este harul lui Dumnezeu. Şi mai spune Paul, că faptele despre care vorbeşte Iacov, sunt rodul credinţei, adică trebuie să umblăm în ele, pentru că Dumnezeu ni le-a pregătit să umblăm în ele. Dar nu că prin ele suntem mântuiţi; ci prin ele, arătăm şi că avem credinţa vie şi nu moartă.

Nu este o contradicţie de învăţătură, între învăţătura apostolului Iacov şi cea a lui Paul! Nu! Căci se vorbeşte de două subiecte diferite. Paul se referă la faptele pregătite de EL ca să umblăm în ele, adică la faptele chemării noastre, la faptele slujirii noastre pentru EL și de aceea ne spune apostolul aici: “nu prin fapte"...le de slujire, se ajunge la mântuire; ci pe acestea, Dumnezeu le-a pregătit mai dinainte pentru noi, ca să umblăm în ele. Şi încă ceva: Mai spune apostolul: “Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:9).

Aici, când vine vorba de slujire, intervine chemarea fiecăruia şi darul sau darurile cu care a fost înzestrat de Dumnezeu. Şi unul, poate avea o chemare de evanghelizare; altul, poate fi prooroc; altul, poate avea darul să facă minuni, vindecări… Nu după faptele acestea, suntem mântuiţi. Alţii, de exemplu, cum spune şi apostolul Paul, poate să nu aibă niciun dar sau poate avea un dar de consolare, de îmbărbătare sau un dar de rugăciune. Dacă am fi mântuiţi prin faptele acestea, atunci, cel ce are un dar mai înalt, s-ar putea lăuda în faţa celui ce are un dar mai neînsemnat, zicând în sinea lui: "eu sunt mai bun decât celălalt" sau "ceilalţi!". Dar nu! Dumnezeu a hotărât, să ne mântuiască pe toţi, prin aceeaşi credinţă, vie, care se manifestă prin ascultarea Cuvântului şi trăirea lui (sau împlinirea lui în vieţile noastre).

Acelaşi lucru, pe care l-am spus eu mai sus, îl spune şi apostolul Paul, în epistola către romani: „Ce vom zice dar, că a căpătat prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude; dar nu înaintea lui Dumnezeu; căci ce zice Scriptura? "Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire." Însă celui ce lucrează, plata cuvenită lui, i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire. Tot astfel şi David, numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu îl socoteşte neprihănit fără fapte. "Ferice", zice el, "de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!" (Romani 4:1-8)

Iată dar, cât de clar vorbeşte apostolul aici! Spune în versetele 4 şi 5 “Însă celui ce lucrează, plata cuvenită lui, i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire”. Cel ce lucrează, cel ce face faptele la care am fost chemaţi să le facem, aceasta, lucrarea pe care o face, i se socoteşte ca ceva datorat. Acesta este de fapt talantul acela, pe care îl primeşte fiecare, ca să îl pună în negoţ. Şi mai spune ceva apostolul – ceva foarte important: “pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce îl socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire”. (Romani 4:5) Aici, se evidenţiază foarte desluşit, faptul că chiar şi fără nici o faptă de lucrare, că chiar şi cel ce nu are fapte, adică „nu lucrează”, cum spune apostolul, “ci crede în Cel ce îl socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire”, pentru că omul este socotit neprihănit prin CREDINŢĂ.

Ce mai zice apostolul în continuare? – Zice aşa: „Tot astfel şi David, îl numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu îl socoteşte neprihănit fără fapte. "Ferice", zice el, "de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!" (Romani 4:6-8) Paul se duce până acolo, că ne spune, că este suficient să ai păcatele iertate, pentru a fi mântuit. Dacă ai credinţa vie, care crede Cuvântul lui Dumnezeu, care te conduce la pocăinţă, atunci tu eşti mântuit – fără nici o altă faptă – ca să nu se laude nimeni. La mântuire ajungi cu credința din inimă; cu credința care te îndeamnă la pocăință și te duce la pocăință; iar faptele, dacă vreți, sunt roadele credinței. Dacă ai crezut în Dumnezeu, ai ajuns la mântuire, trebuie să și rodești! Orice plantă, orice pom, orice om, rodește; și aceasta o va face fiecare, după seva pe care și-o trage din rădăcina pe care se desfășoară. Dacă nu rodește, poate fi mai rău decât un necredincios.

Și mai zice apostolul Paul: „EL ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru – pentru ca odată socotiţi neprihăniţi, prin harul Lui, să ne facem în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice” (Tit 3:5-7).

Dacă cineva se îndoieşte de mântuirea lui, ori este necunoscător, ori a fost învăţat greşit, ori nu este mântuit. Observăm din textul citat din Biblie, că apostolul Paul vorbeşte despre mântuire, la timpul trecut, ca şi cum am avea de mult această mântuire. Şi ne spune, că suntem mântuiţi (sau că am fost de mult mântuiţi – atunci când am crezut) nu pentru faptele noastre făcute în neprihănire, adică după ce am fost mântuiţi. Mulţi ne înşelăm şi spunem, că după ce am crezut, trebuie să avem şi fapte, pentru a fi mântuiţi. Este o autoînşelare. Noi nu suntem mântuiţi prin faptele făcute după ce am crezut în EL, ci acelea sunt roadele noastre.

Oarecum, credința și cu faptele merg împreună; fiindcă faptele fără credință nu duc la mântuire, fiindcă nu crezi în Mântuitorul, care te mântuiește, iar credința fără fapte este moartă, fiindcă nu o dovedești și nu rodești.

Așadar, noi putem fi mântuiți prin har, prin credință; fără fapte; dar dacă nu rodim, care sunt fapte, înseamnă că nu am crezut; înseamnă că a fost moartă credința noastră!

Domnul Isus a vorbit despre acest subiect - și ar fi bine să ne aplecăm un pic și asupra lui! Citez: "EU sunt adevărata viţă şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce rod, EL o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod. Acum, voi sunteţi curaţi, din pricina cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi EU voi rămâne în voi! După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod, dacă nu rămâneţi în Mine. EU sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân EU, aduce mult rod, căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard." (Ioan 15:1-6)

Așadar, spune Domnul Isus, că mlădița care este în EL şi n-aduce rod, EL (Dumnezeu) o taie...și o aruncă afară. Mlădițele suntem noi, cei ce am crezut. Așadar, EL spune: "Cine rămâne în Mine şi în cine rămân EU, aduce mult rod". Dar dacă nu rămânem în EL sau nu rodim, este același lucru și dovedim necredință față de EL, iar apoi suntem tăiați de la seva Viței și aruncați afară, unde ne vom usca, vom fi strânși și aruncați în foc; în focul cel veșnic. Cu alte cuvinte, mântuirea se pierde, dacă nu rodim. Și nu rodim, pentru că suntem niște mlădițe leneșe sau necredincioase; și ca drept răsplată, vom fi tăiați de la Viță. Dar, Dumnezeu să ne ajute, să ne încredințăm Lui în totalitate, ca să rodim pentru EL; să facem faptele pregătite de EL, ca să umblăm în ele, dacă am crezut deja în EL!

Roadele creştinului, sunt precum roadele viei: Nu se poate să fie mlădiţă care să rămână în viţă şi care să nu rodească. Tot astfel, nu se poate să fim altoiţi în Hristos, să rămânem în EL şi să nu rodim. Fiecare rodeşte după puterea şi talantul lui, dar nu se poate să nu rodească. Dacă un creştin nu rodeşte, este tăiat de unde a fost altoit. Aşadar, mântuirea se capătă prin credinţa din inimă – fără fapte, dar faptele sunt roadele necesare ale creştinului, pentru că orice pom, face rodul lui. Dacă atunci când eram în neştiinţă, lucram în neştiinţă şi făceam fapte de ruşine, când am fost altoiţi în Hristos, trebuie să avem fapte în Hristos şi pentru proslăvirea Lui – ca dovadă că suntem în EL. – Adică, nu se poate ca atunci când am fost în neştiinţă şi departe de Hristos, să fi avut fapte – de ruşine, e adevărat – iar după ce am fost altoiţi în Hristos, brusc devenim neroditori. Nu se poate aşa ceva! Noi trebuie să rodim în continuare, dar nu după vechea noastră natură, ci după noua, prin Hristos, în care am şi fost altoiţi.

Rodirea, este în primul rând, dovada noastră de credincioşie şi de supunere, faţă de Cel ce ne-a altoit în EL. Prin ea, noi ne arătăm ca fiind supuşi Lui şi că nu degeaba am crezut în EL, ci arătăm că EL se manifestă deplin în noi şi prin noi. Nerodind, ne arătăm dispreţul faţă de EL şi necredincioşia faţă de EL. Fiind astfel necredincioşi Lui – şi doar hrănindu-ne cu seva Lui, EL ne va tăia de unde ne-a altoit şi ne va arunca afară. Lipsa rodirii, este de fapt şi o dovadă a nerămânerii în EL – în credincioşie faţă de EL. De aceea spune Domnul Isus în Ioan 15:6 “Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard”. Iată, Domnul Isus este foarte explicit aici, când spune “ca mlădiţa neroditoare” – nu ca mlădiţa care s-a rupt singură din viţă şi de-aceea nu mai rodeşte, ci ca mlădiţa care nu aduce rod. Mlădiţa neroditoare nu rămâne în viţă, în sensul că nu este credinciosă naturii viţei, de a rodi struguri. Tot astfel, noi, credincioşii, putem fi socotiţi ca “nerămaşi în EL”, prin faptul că nu rodim, după natura pe care am primit-o, fiind altoiţi în viţă, care este Domnul Isus. Şi nerămânând în credincioşie, supuşi naturii sevei de unde ne tragem viaţa, suntem tăiaţi, ca mlădiţa neroditoare, aruncaţi afară, unde suntem aruncaţi în foc.

Dar de ce? De ce trebuie să plătim astfel de scump, pentru simplul fapt că nu rodim, atâta timp cât mântuirea se capătă doar prin credinţa din inimă? Mântuirea se capătă uşor. Ea este un dar, pe care doar întinzi mâna şi îl primeşti de la Domnul – prin credinţă. Dar credinţa nu este doar atunci când ai crezut în jertfa Lui, ca să fii mântuit, ci este şi în continuare. Dacă noi ne oprim doar la credinţa în jertfa Lui şi nu ne şi supunem Lui, atunci credinţa noastră de la început, aceea în jertfa Lui, se transformă în necredinţă, fiindcă nu L-am crezut deplin pe Domnul. Şi astfel, deşi am fost altoiţi prin credinţa în jertfa Lui, putem fi dezaltoiţi sau tăiaţi, din pricina nesupunerii noastre în credincioşie, faţă de Cel ce ne-a altoit în EL. Şi în felul acesta, ne pierdem şi mântuirea.

Ce înseamnă să ai o mare credință, dar greșită?

Uite, privind la știri, am văzut oameni care bubuiau de credință, dar de o credință greșită în Dumnezeu - de o credință falsă, care îi va conduce - poate - pe unii, la nimicire. Am văzut oameni care mergeau la moaște - la moaștele Sfântului Dumitru, spunând că ei poartă masca numai așa, pentru a respecta legea, ca să nu fie amendați, nu ca să nu se îmbolnăvească. Că Dumnezeu e sus și are EL grijă...

E adevărat că Dumnezeu este sus și că are EL grijă; dar cum spuneam și în alte postări, va trebui să mai avem și noi grijă! Că dacă noi nu ne îngrijim, Dumnezeu nu va avea nici EL grijă de noi. Dacă pleci în mijlocul iernii de acasă în papuci și în tricou și în pantaloni scurți, să nu te aștepți să aibă Dumnezeu grijă să nu te îmbolnăvești tu! Așa și acum!

Dar ce te doare pe tine așa de tare, că nu vrei să porți o mască de protecție și să păstrezi o distanțare? Dar dacă unul dintre participanții la pelerinajul de la moaște ar avea păduchi sau râie, așa-i că ai păstra distanțarea? Adică, ți-e frică să nu se ia la tine râia sau păduchii, dar nu ți-e frică să se ia un Coviduț! Și râia și păduchii nu ucid, pe când Covidul mai are și astfel de puteri.

Dar de ce crezi tu că te-ar proteja Dumnezeu de Coviduț și nu te-ar proteja de râie sau de păduchi? Sau, de ce crezi tu, pur și simplu, că Dumnezeu te-ar proteja de Coviduț, ca în cazul în care ar trece cineva cu Coviduțul în brațe, fără să știe, că poate nici el nu știe că îl are (fiindcă de cele mai multe ori așa se întâmplă) și îl mai dă și celor care participă la pelerinaj?

Cert este că Dumnezeu ne protejează atunci când suntem nevoiți să trecem prin ”foc”, nu atunci când ne aruncăm singuri în ”foc”. Dar acum, cine ne trimite pe noi în pelerinaj la moaște, când este pandemie de Coronavirus? Ne obligă cineva să ne aruncăm în ghearele virusului și ale morții? Sau ne aruncăm singuri, de bună-voie?!

Nu am văzut până acum pe unii tineri care acum clamează credința asta prea mare a lor în Dumnezeu, când ne-au învățat autoritățile medicale să purtăm prezervativ, ca să nu luăm vreo boală venerică. Bineînțeles, că un creștin adevărat nu merge la femei străine, dar se poate căsători cu o femeia care are SIDA. Dar oare se va căsători un bărbat credincios cu o femeie care are SIDA? Sau o femeie credincioasă cu un bărbat cu SIDA...?! Nu se căsătoresc, fiindcă le este frică de SIDA. Și nu se apropie sexual de o persoană care are SIDA. Deci, se pare că în circumstanța aceasta, Dumnezeu nu mai are grijă de cel sănătos, nu? Dar are grijă acum, cu această pandemie de Covid-19...

Vă înșelați, oameni buni! Nu vă trimite nimeni la un sicriu cu niște oase ale unui mort, care a fost credincios și el în timpul vieții sale, pe timp de pandemie de Covid!

Apropo: Dumnezeu nu ne cere nimănui să mergem la osemintele credincioșilor Lui ca să ne rugăm la ele, ci ne cere să fim noi înșine credincioși adevărați, sfinți în toată purtarea noastră, cum zice și Sfântul Apostol Petru, în prima sa Epistolă:

”De aceea, încingeți-vă coapsele minții voastre, fiți treji, nădăjduiți desăvârșit în harul pe care îl veți primi, la arătarea lui Isus Hristos! Precum copiii ascultării, nu vă potriviți poftelor de mai înainte, poftele din neștiința voastră; ci după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră, fiindcă este scris: "Fiți sfinți, căci EU sunt sfânt!"

Și dacă chemați ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire, după lucrul fiecăruia, purtați-vă cu teamă în timpul vremelniciei voastre, știind că nu cu stricăcioase, argint sau aur, ați fost răscumpărați din purtarea voastră zadarnică, moștenită de la părinți, ci cu Sângele Scump al lui Hristos, ca un miel nevinovat și fără prihană!” 1 Petru 1:13-19.

Așadar, nu pupători de sicrie cu oseminte ale unor oameni sfinți ne vrea Dumnezeu, ci ne vrea sfinți precum este EL. Mersul în pelerinaj pentru a ne ruga la oameni care poate că au fost sfinți ai lui Dumnezeu sau poate că nu au fost, dar i-a declarat biserica așa, nu însă și Dumnezeu, nu ne face nicidecum mai plăcuți Lui. Nu ne face mai plăcuți Lui, nici măcar mersul în pelerinaj la osemintele vreunui Apostol al Domnului, cum ar fi Sfântul Apostol Petru sau Sfântul Apostol Pavel sau Sfântul Apostol Ioan... Nu! Plăcuți lui ne face credința noastră în EL și purtarea noastră SFÂNTĂ. Doar aceasta ne face plăcuți LUI!

Dacă noi mergem să ne rugăm la moaștele sfintei Parascheva sau ale lui Dimitrie, nu ne face cu nimic mai plăcuți lui Dumnezeu, mai ales că nici viața noastră nu este trăită în sfințenie! Și Parascheva sau Dimitrie nu ne pot ajuta cu nimic ca să trăim noi în sfințenie, mai ales dacă nici noi nu ne dăm interesul să trăim în sfințenie, ci doar mergem la moaște ca să ne rugăm să ne fie bine!

Aceasta este doar o amăgire! Ne amăgim că fac sfinții cărora ne rugăm, ceva pentru noi! Nu! Ei nu fac nimic pentru noi! Ei nu ne fac pe noi sfinți peste noapte! Nici măcar Dumnezeu nu ne face sfinți peste noapte, dacă noi nu avem intenția de a deveni sfinți, plăcuți Lui.

Deci simpla noastră participare la un pelerinaj, unde putem găsi niște oseminte ale unui om care a crezut în Dumnezeu în timpul vieții lui, nu ne schimbă cu nimic situația! Noi rămânem la fel de păcătoși și de neplăcuți Lui. Numai o viață schimbată, trăită prin credință și în sfințire, ne face plăcuți Lui. Pentru cine vrea să înțeleagă! Cine nu vrea, n-are decât să meargă în pelerinaj la moaște, în vreme de pandemie!

Despre pomeni pentru morți, Rai, Iad și cum trebuie să ne raportăm la ele.

Astazi voi vorbi despre un subiect destul de sensibil, din lumea ortodoxa. 

Este vorba de lumea de dincolo, de lumea in care vom pasi cu totii dupa moarte, in viziunea ortodoxa - si de ce este gresit ce ne invata traditia ortodoxa.

Deci, in primul rand, in conceptul ortodox, intre oameni, exista un mit care este demontat uneori si de anumiti preoti ortodocsi, dar totusi conceptul acesta a prins radacini tot mai adanci in mintile oamenilor si nu vor sa inteleaga ca este de fapt o prostie. Ma refer aici, la felul cum vad oamenii lumea de dupa moartea trupului de carne, a acestui trup in care suntem noi acum, cat inca suntem vii pe pamantul acesta. 

Nu stiu si nu am facut cercetari, ca sa vad de unde a pornit si cum a pornit acest concept, dar ce stiu este ca e gresit si ca nu are nimic in comun cu ce spune Sfanta Scriptura. Asadar, sa nu mai vorbesc mult pe langa subiect, ci sa intru in miezul problemei! 

Asadar, se obisnuieste la ortodocsi, ca la fiecare om care moare, sa i se faca pomeni, parastase, sa i se dea haine de pomana, pat, lampa sau lanterna, sa i se aprinda lumanare la mormant... Toate acestea, sunt doar niste inventii ale oamenilor, care nu au nimic a face cu spusele Mantuitorului si nici cu descoperirile facute de EL apostolului Ioan in Apocalipsa. De ce? Pentru ca, spune apostolul Pavel, ca "sunt trupuri cerești și trupuri pământești; dar alta este slava celor cerești și alta a celor pământești." (1 Corinteni 15:40) Asadar, trupurile pamantesti, se imbraca cu lucruri pamantesti, se hranesc cu hrana pamanteasca, locuiesc in case pamantesti, se folosesc de lucruri pamantesti ca sa faca lumina noaptea, in timp ce ziua este soare...

Cele ceresti sunt diferite. Acolo nu te mai imbraci cu haine pamantesti si nu mai mananci fasolea sau sarmalele sau pilaful sau ce altceva mai mananci aici, fiindca esti o alta fiinta, esti o fiinta noua, una cereasca. Acolo mananci hrana adecvata trupului ceresc.

Tot apostolul Pavel spune: "Primul om, este din pământ, pământesc; cel de-al doilea om, este de la Domnul din cer. Cum este cel pământesc, așa și cei pământești; și cum este Cel ceresc, așa și cei cerești. Și după cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta și chipul Celui ceresc." (1 Corinteni 15:47-49) Deci, daca vom purta trupul Celui ceresc, ne vom imbraca cu haine ceresti, precum si Cel ceresc; si vom manca ce mananca si Cel ceresc.

Nu ai cum sa mananci tu acolo, o vesnicie, adica un timp care nu se va sfarsi niciodata, cateva oale de ciorba sau de sarmale si ce ti se mai da tie de pomana dupa ce mori! Deci, chiar de ai putea sa mananci tu acolo sarmalele pe care ti le dau urmasii tai de pomana dupa ce mori, tot nu iti vor ajunge sa mananci din ele o vesnicie. Si nici macar acel un rand de haine pe care ti-l dau de pomana, nici acela nu te va tine pe tine o vesnicie - adica fara sfarsit... Si nici patul pe care ti-l dau de pomana, nu te va tine el o vesnicie, chiar de ar fi sa ajunga el acolo la tine... Dar, cum spuneam, acestea sunt doar niste inventii omenesti, care n-au nicio noima si nicio logica. Pentru ca omul mananca fasole sau sarmale, cat este pe pamant, traind in trupul acesta de carne. Daca a murit, el nu mai mananca sarmale. Aceasta, in primul rand.

Apoi, luand textul Sfintei Scripturi, vom vedea ca pana la sfarsitul lumii, nici nu va manca cineva dintre cei care au murit, fiindca spune ca prima inviere, cand oamenii credinciosi lui Dumnezeu vor invia, va fi abia spre sfarsitul lumii. Pana atunci, toti oamenii credinciosi care mor, merg la loc de odihna (Apoc. 6:9-11). Ceilalti, care nu sunt credinciosi lui Dumnezeu, vor invia abia la 1000 de ani de la invierea credinciosilor.

Iar cei credinciosi, vor mosteni pamantul cel nou, pe care il va crea Dumnezeu, dupa sfarsitul, dupa nimicirea acestuia, pe care suntem noi acum. (Vezi Apoc. 21:1-5). Acolo, Dumnezeu va crea toate conditiile ca omul cel nou, inviat de EL si inaltat in slava, facut asemenea lui Dumnezeu, sa aiba cu ce se hrani si cu ce se va imbraca s.a.m.d.. Acolo, spune Sfanta Scriptura, tot in Apocalipsa lui Ioan, ca nu va mai fi nevoie nici de lampa, nici de lanterna, nici de altceva, fiindca acolo nu va mai fi noapte. Nici de soare nu va mai fi nevoie acolo, spune in Apocalipsa, fiindca Slava lui Dumnezeu lumineaza acolo. (Apoc. 21:23,25).

Pe cand dincolo, in iad, cum este el denumit in popor, spune ca este un cuptor de foc sau un iaz de foc... (Vezi Matei 13:49,50; Apoc. 20:15). Oare ce ar putea rezista intr-un cuptor de foc? Rezista ea o lanterna sau niste haine pamantesti sau o oala de sarmale sau un pat dat de pomana sau alte lucruri pamantesti? Nu! Fiindca focul arde totul. Dar nu si pe omul din foc, fiindca la inviere va primi un trup care nu va mai arde, precum acesta pamantesc, care arde. Acela nu va arde, dar va fi chinuit de vapaia focului din iad. La Apoc. 14:11 spune: "Și fumul chinului lor, se ridică în vecii vecilor și zi și noapte n-au odihnă". Despre asta vorbim!

Tot ce ajunge in iad, va arde! Dar interesant este, ca nu vor ajunge lucrurile care sunt date aici de pomana pentru morti. Acelea nu vor ajunge. Caci si daca ar fi sa ajunga, s-ar arde si s-ar nimici intr-o clipa, fiindca acolo este foc.

Iar in Rai, cum mai este el denumit in popor si tradus din "paradeisou" in limba greaca, care inseamna si Paradis, dar se mai traduce si ca Gradina, acolo nu este nevoie de hainele date de pomana de aici si de hrana si de alte cele, fiindca mai spune tot in Apocalipsa, ca acolo unde vor locui oamenii, alaturi de Dumnezeu, in Cetatea cea Sfanta, Noul Ierusalim, Cetatea insasi este de aur curat si piata Cetatii, adica latimea sau curtea Cetatii, este tot din aur curat. (Apoc. 21:10-27). Acolo nu vom ajunge noi cu rablele noastre de pantofi sau de adidasi sau de papuci... Si hainele noastre vor fi albe, pe care le vom primi de la Dumnezeu. (Apoc. 7:9,10). Inalbite prin Sangele lui Hristos, care si-a dat viata pentru curatarea noastra. Bineinteles ca aici, la Apoc. 7:9,10 vorbeste despre hainele curatite, inalbite in Sangele lui Hristos, care inseamna de fapt haine curate, dar nu se refera nicidecum la hainele de pe trupul mortului si nici la cele date de pomana, fiindca acelea nu se pot inalbi spalandu-le in sange, ci este vorba de spalarea si inalbirea hainelor sufletului, de curatirea sufletului in Sangele Mielului.

Aaa, ca vrea cineva sa dea cuiva niste haine, fiindca este sarman sau bolnav si nu poate munci si are nevoie de haine sau sa dea de mancare sau sa dea bani unei familii greu incercate sau sa dea un pat unei familii care nu are bani sa cumpere un pat, acestea sunt niste fapte bune (nu pomeni), care sunt socotite "comori in ceruri". Pentru acestea, Dumnezeu te rasplateste la vremea cuvenita pentru aceste binefaceri. Si sunt singurele binefaceri pe care EL le place. Sa ajuti pe cineva in nevoie! Dar nu ca i le dai de pomana, ca sa fie pentru nu stiu care mort! Asta este o prostie inventata de oameni. Dumnezeu incurajeaza binefacerea si chiar spune: "Când faci un prânz sau o cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici pe rudele tale, nici pe vecinii bogați, ca nu cumva să te cheme și ei și să ți se facă o răsplată! Ci când faci un ospăț, cheamă-i pe cei săraci, pe cei neputincioși, pe cei șchiopi, pe cei orbi și vei fi fericit, căci ei n-au cu ce să-ți răsplătească, dar ți se va răsplăti la învierea celor drepți!" (Luca 14:12-14) Pentru o asemenea "pomana", facand deci ce a spus Mantuitorul mai sus, vei primi o rasplata la invierea celor drepti, dar nu ca va manca cel mort mancarea pe care i-o dai tu de pomana...

Când suntem la necaz, cu toții strigăm la Dumnezeu; când ne merge bine, uităm de Dumnezeu.

Foto: Gicu Daniel Terente

De atatea ori ne-a chemat Dumnezeu si noi I-am intors spatele; si de-atatea ori Dumnezeu ne-a vorbit si noi nu am vrut sa ascultam; dar cand EL a trimis nuiaua Sa peste noi, fiindca ne-am facut neascultatori, am inceput sa strigam la EL: "Doamne, Doamne, scapa-ne ca pierim! Necazurile acestea ne-au acoperit, Doamne!" 

Dar oare pana cand sa ne mai indure Dumnezeu starea noastra de prefacatorie si de pacat? Noi credem ca daca mergem la biserica si ne achitam toate indatoririle fata de biserica, daca mai facem si pe sfintii, mai mergem si pe la manastiri, Dumnezeu are placere de noi. Mai ales daca mergem la moaste, credem ca Dumnezeu are mare placere de noi... 

Dar, ce pacat ca ne inselam singuri! Mantuitorul zice: "De ce-Mi ziceti: "Doamne, Doamne!" si nu faceti ce va spun?" Ne-a spus Mantuitorul sa mergem la manastiri la slujbele de acolo sau sa mergem la moaste sau la Catedrala Mantuirii Neamului, care ne va mantui numai simpla sa prezenta, fiindca este o catedrala mantuitoare? Nu! Nu ne-a spus nimic despre asa ceva! EL spunea: "Daca asculta cineva cuvintele Mele si le face..." Cu alte cuvinte: "Daca asculta cineva cuvintele Mele si le implineste, le traieste...". 

Dar noi, nici nu vrem sa auzim de cuvintele Lui... "Cum adica, sa intrebam noi: "Dar care sunt cuvintele Lui? Ce vrea EL sa facem?" Nuuu! Nu intrebam noi aceasta, fiindca noi stim ce avem de facut. Noi trebuie sa mergem la biserica, sa ne achitam indatoririle fata de biserica (darile catre biserica) sa mergem, daca se poate, din cand in cand si in cate-un pelerinaj pe la manastiri si gata! Suntem credinciosi! Adica, nici nu mai conteaza ce viata ducem noi in restul zilelor saptamanii, lunii si anului, ca oricum vine postul Craciunului, postul Pastelui, cand noi mergem la sfanta impartasanie si ne iarta preotul toate pacatele noastre. Ne mantuieste. Ce treaba mai avem noi cu cuvintele Lui Dumnezeu? Ce ne mai intereseaza pe noi ce vrea Dumnezeu, cand noi stim deja ce avem de facut?! Si oricum, chiar si dupa ce vom muri, vor face ai nostri care raman sa ne boceasca, tot ce trebuie facut: Vor aduce un sobor de preoti sa ne faca slujba de ingropaciune, se vor ruga, chiar ne vor si ierta de toate pacatele, fiindca Dumnezeu a dat puterea preotilor sa ierte pacatele oamenilor si sa-i mantuiasca... Ce treaba mai avem noi cu cuvintele lui Iisus? Nici nu mai avem nevoie de EL, ca si-asa este rau, este aspru, dar avem mare noroc cu preotii ca ne iarta si ne mantuiesc ei!" 

Ei bine, cam in stilul acesta gandesc multi oameni! Si apoi, la vreme de necaz, incep sa se roage: "Doamne, Doamne!" Si atunci Domnul le raspunde: "La ce-Mi ziceti: "Doamne, Doamne!", daca nu faceti ce va spun?" 

Sa nu ne miram, oameni buni, pentru necazul pe care l-a ingaduit peste toata lumea si pe care nu l-a stins nici chiar cu puterea Invierii Sale, chiar daca EL este Atot-Puternic, fiindca EL Insusi a ingaduit acest necaz asupra noastra, fiindca noi nu ne mai temem de EL si nu mai ascultam de Cuvantul Lui si nu mai facem ce spune EL! 

Dumnezeu ne cearta si ne pedepseste, pe unii, ca pe niste fii pe care ii iubeste; pe altii, spre condamnare; fiindca s-a saturat de starea noastra de pacat. Dar oare intelegem noi aceasta? Sau nu intelegem ca nu preotii ne iarta pacatele si nici nu ne mantuiesc?! Dumnezeu asteapta sa vada ca ne pasa de ce spune EL; si sa vada ca ne intereseaza de ce spune EL; EL asteapta sa vada ca ne pocaim de pacatele noastre inaintea Lui si ca ne lasam de ele. EL nu asteapta sa fugim repede la preot ca sa ne curete de pacat, ca apoi sa putem face din nou aceleasi lucruri pacatoase pe care le-am facut si inainte de aceea. 

Ne intereseaza pe noi sa facem ce ne spune EL? Daca nu, sa nu ne miram cand ne va spune si EL: "De ce-Mi ziceti: "Doamne, Doamne!", daca nu faceti ce va spun?"!

Drepturile și libertățile omului și învățăturile bisericii.

Foto: Gicu Daniel Terente. Biserica Ortodoxă din satul Crevelești, Comuna Chiliile, județul Buzău. Foto din 2009. 

Pentru faptul că trăim într-o țară declarată majoritar creștină, nu trebuie să uităm de drepturile și libertățile fundamentale ale omului, care de multe ori parcă contravin învățăturilor creștine, atunci când dă libertăți și altora, nu numai creștinilor. Trebuie să remarcăm încă din început, că libertățile creștinilor sunt ale creștinilor și libertățile necreștinilor sau ale ateilor, sunt ale lor. Nu putem asocia nici măcar noțiunea de țară creștină cu libertățile creștinilor, pentru a abuza de libertățile celor care au o altă credință sau a celor care sunt atei. Libertatea însăși, dacă suntem o țară liberă și democratică, dă dreptul fiecăruia să se manifesteze în cuget, în crez, în ceea ce simte, după cum înțelege el, doar raportându-se la niște legi ale țării, care spun cât ai voie să visezi și cât ai voie să te întinzi.

Mai concret, libertatea ateului sau a homosexualului sau a lesbienei sau a altuia care crede în alt fel, nu poate fi îngrădită de noi, majoritarii creștini, cu învățăturile noastre. Învățătura creștină este pentru creștini, pentru cei care se declară creștini. Căci, dacă spunem că suntem o țară creștină și vrem să fim și o țară democratică, atunci trebuie să ne arătăm îngăduitori cu cei care nu sunt ca noi și să le acordăm și lor dreptul să se exprime, să trăiască. Noi suntem supărați și ne întristăm, când auzim știri triste de prin țările arabe sau din China comunistă, că frați de-ai noștri creștini, trec prin grele persecuții și unii plătesc cu viața pentru credința lor; și am vrea să fie și la ei libertate și democrație, cum este la noi... Dar, numai că noi uităm de frații noștri persecutați, atunci când am vrea să interzicem homosexualii și lesbienele la noi în țară...

Veți spune: ”Păi și ce treabă are LGBT, cu frații noștri creștini din China sau din țările arabe?” Tocmai că are! Este vorba de același principiu: Libertatea de exprimare, libertatea de gândire, democrație chiar. Că dacă și China, ca și celelalte țări arabe care ucid creștinii, ar da libertatea aceasta de gândire, de credință, de exprimare, ar trăi și frații noștri liniștiți acolo unde sunt. Dar ei au această libertate lipsă, așa cum am vrea și noi să interzicem altora să aibă libertatea să se manifesteze, să existe legal; că în fond, despre asta vorbim: Să existe cadru legal, că există și ei și că au și ei drepturi și libertăți.

Ori, noi, creștinii, vrem numai noi să avem drepturi și libertăți. Iar altcineva, să nu mai aibă nici măcar dreptul să existe. Așa ceva nu se poate! Aceasta este o gândire totalitaristă, nu de creștin, nici venită din învățătura lui Hristos, ci de la Satan și din ideologia comunistă. În învățătura Domnului Hristos și în învățătura apostolilor Domnului, nu se vorbește niciodată despre interzicerea drepturilor celor care nu deveneau creștini. Dimpotrivă, Mântuitorul îi învăța pe apostoli, chiar să-i iubească pe cei care nu erau asemenea lor. Și avem ca exemplu Pilda samariteanului, unde Mântuitorul le arăta că aproapele lor nu era neapărat doar cel de lângă ei, ci oricine, dând exemplu un samaritean. Samaritenii fiind socotiți de evrei ca păgâni. Și deci, Mântuitorul spune - și ne spune, prin acea pildă, că aproapele nostru pe care trebuie să-l iubim, nu este numai cel de-o credință cu noi, ci oricine. Oricine.

Așadar, nu învață nicăieri Domnul Iisus și nici apostolii Săi, spunând să-i urâm și să-i prigonim și să-i alungăm din mijlocul nostru, pe cei care nu sunt la fel ca noi, ci ne spune să îi iubim chiar. De altfel, creștinismul nu este o religie bazată pe niște învățături seci, ci este o trăire: trăiești ca urmaș al lui Hristos. Asta înseamnă să fii creștin. Nu că ai fost tu botezat la câteva săptămâni de preot și gata, ești creștin! Nu! Asta este o iluzie! Creștinul este cu totul și cu totul altceva. Creștinul este cel ce trăiește cum a trăit Hristos, cel ce iubește cum a iubit Hristos. Creștinul nu are voie să-l urască pe aproapele său și nu are voie să-l prigonească, precum fac cei care nu au cunoscut dragostea lui Hristos în viețile lor. Mântuitorul Isus Hristos spunea: "Voi, iubiți-i pe vrăjmașii voștri...!" Deci, dacă îl considerăm pe cineva ca fiind vrăjmașul nostru, chiar și pe acela să-l iubim. Nu să-l urâm! Nu să-l interzicem. Nu să-i interzicem existența.

Noi, creștinii, ”ne speriem” de ce fac cei gay sau lesbienele, de parcă ne-ar interesa sau ar trebui să ne intereseze pe noi, ce fac ei acasă la ei, în intimitatea lor... E treaba lor ce fac ei acolo! Dar pe noi, creștinii, oare n-ar trebui să ne sperie curvia dusă la cote maxime, homosexualismul de prin unele mănăstiri ortodoxe, cele vreo 25 de milioane de avorturi făcute din '90 încoace, acestea nu ar trebui să ne sperie, pe noi, heterosexualii, adică „cei normali” în privința sexualității? Ne doare burta de ce fac două femei în intimitatea lor, dar nu ne doare burta de ce fac un bărbat și o femeie, când constată că au o sarcină pe care nu și-o doresc?! Ne doare burta de homosexualii atei, dar nu ne doare burta de ai noștri ca brazii din mănăstiri?!  

Învățătura bisericii nu poate deveni lege sau constituție a unei țări, fiindcă credința în Hristos nu poate deveni o constituție. Fiecare individ în parte, are dreptul să aleagă dacă crede sau nu crede în Hristos; dar legile țării nu sunt la alegere. Și mai mult: Nu poate fi impus crezul tău unei țări întregi. Crezul tău, rămâne crezul tău; și fiecare crede în felul lui. Aceasta este în esență, libertatea; și aceasta înseamnă în esență, democrația. Democrația îi dă acces fiecărui om, să creadă cum înțelege el. Creștinismul este o trăire, pe care o poți trăi doar tu, după cât de mult te adâncești în Hristos. Și democrația îți este favorabilă și ție, ca să te manifestezi așa cum trăiești - și democrația îi dă voie și lesbienei să facă același lucru; fiindcă democrația nu este numai pentru creștin; pe când învățătura creștină, este exclusiv pentru creștin. Și creștinul nu-i poate impune unui budist sau unui musulman sau unui iudaist sau chiar unui ateu, ca să creadă și să se manifesteze cum vrea el, creștinul. Nu! Creștinul își poate impune doar sieși ce și cum să creadă și ce și cum să facă.

De aceea, învățătura creștină nu poate fi făcută literă de lege și nici de Constituție într-o țară, îngrădind drepturile și libertățile altor oameni. În Constituție și în legi, se introduc doar legi și principii de bună conviețuire și sancțiuni pentru cine le calcă, indiferent că este creștin sau altceva. Aceasta, într-o țară liberă și democratică. În țările totalitare, ai voie să crezi doar cum ți se dictează. Să nu uităm că și România a fost până în '89, tot o țară totalitară, unde creștinii erau băgați la pușcărie pentru simplul motiv că credeau în Dumnezeu și mai spuneau și altora. Și unii au plătit și cu viața pentru credința lor. Și nu este bine așa. Iar libertatea, opusul totalitarismului, are și el părțile lui, că uite că nu-ți dă voie numai ție, creștinule, heterosexualule, să te manifestezi, ci-i dă voie și homosexualului și-i dă și lesbienei... Asta este! Dar înainte să vezi ce fac două fete sau femei în dormitor, vezi-ți de păcatele tale, că la judecată nu te va întreba Dumnezeu ce ai văzut făcând cele două sau cei doi în dormitorul lor, ci te va întreba și te va judeca pentru păcatele tale!

Deci, înainte să stârpești gay-i și lesbienele din țară, ai grijă ce faci cu adulterele și cu curviile și cu preacurviile și cu avorturile și cu divorțurile și cu horoscoapele și cu furtișagurile și cu câte mai faci tu, apoi, după ce te-ai sfințit, poți să mergi să ridici o piatră; dar și aceasta, numai ca să o lași înapoi din mână, pentru că sfințirea nu te lasă să lovești pe nimeni cu piatra! Să ne amintim ce i-a zis Mântuitorul unei femei prinsă de evrei în adulter, pe care evreii aveau poruncă de la Dumnezeu prin Moise, să fie omorâte cu pietre cele ce erau prinse că făceau astfel. Bineînțeles, că și bărbaților le erau aceeași lege... Și după ce Domnul le-a zis celor ce voiau să o omoare cu pietre pe acea femeie, „care din voi este fără păcat, să arunce primul cu piatra în ea” și după ce au plecat toți, fiindcă niciunul nu era fără păcat, Domnul i-a zis femeii: „Nici eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești!” Așadar, nici Cel ce era Sfânt nu a aruncat cu piatra. Dar noi cine suntem să aruncăm cu piatra, în niște oameni la fel de păcătoși ca și noi? Sau nu suntem noi păcătoși?

Spunea evanghelistul Ioan, în prima epistolă scrisă de el: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi”. (1Ioan 1:8). Așadar, să nu ne amăgim singuri, că avem și noi păcatele noastre, pentru care ne spovedim de fiecare dată când se apropie o sărbătoare mai mare și tragem nădejde că suntem iertați... Să nu ne amăgim! Deci, faptul că noi ne numim creștini, dar nu trăim noi cum ar trebui să trăim, căci nu trăim noi cum trăiau primii creștini, ci trăim doar cu numele de creștini - că altfel, dacă am fi trăit ca niște creștini, n-am fi făcut noi 25 de milioane de avorturi în 30 de ani. Și avorturile astea nu le-au făcut nici lesbienele și nici cei gay, ci noi, heterosexualii, care suntem periculoși tare!

Să fim dar îngăduitori, cum și Hristos încă ne mai îngăduie! Și dacă nu avem o vorbă bună pentru gay și lesbiene, un cuvânt de chemare sau de cercetare spre Hristos, măcar să-i lăsăm în pace; căci Cel ce îi va judeca pe ei, ne va judeca și pe noi. Și Cel ce ne va judeca pe noi, îi va judeca și pe ei. Corect?

Numai Dumnezeu ne mai poate salva...

Foto: Gicu Daniel Terente - autor.

Vedem cum în aceste zile, în privința vestitului Coronavirus ce bântuie nu numai țara noastră, ci aproape întreaga lume, că autoritățile sunt din ce în ce mai neputincioase și sunt nevoite să recurgă din nou și din nou la alte noi măsuri, pentru a face ceva în sensul stopării acestei invazii de boală. Și dacă privim la ce se întâmplă la noi în țară, în România, vedem o și mai mare gravitate, că deși nu sunt prea multe cazuri raportate, în comparație cu alte țări, totuși medicii noștri dezertează și își dau demisia în bloc de pe la unele spitale, ceea ce agravează și mai mult situația.

Deși autoritățile au luat măsuri aproape dintre cele mai drastice, virusul acesta va continua să facă ravagii, fiindcă el este deja în mulți oameni încă neidentificați și care vor transmite mai departe și celor din casele lor acest virus. Nu știm exact câți români s-au întors din diaspora, dar știm sigur că au trecut bine de un milion, ceea ce este cu adevărat copleșitor pentru sistemul nostru medical, care, vedem că începe să crape pe ici, pe colo, prin diferite dezertări și prin contaminarea medicilor cu virusul acesta, care rămân în multe cazuri inactivi, fiindcă ei înșiși nu mai pot trata bolnavii, ci dimpotrivă, ei înșiși au nevoie să fie tratați.

Situația este foarte complicată și foarte dureroasă. Și nu vreau să lansez acum statistici mari, fiindcă nici nu cred că am avea nevoie de statistici de genul acesta, ci vreau să ne vedem doar situația în care ne aflăm și nevoia de a ne lega de altceva acum, care i-ar putea ajuta chiar și pe medici. Acel altceva, fiind întoarcerea noastră către Dumnezeu și la Dumnezeu, pentru ca EL să ne ierte păcatele și să stopeze această avansare a virusului acesta.

Dumnezeu a zis (lui Solomon): ”Dacă voi închide cerul şi nu va ploua - şi dacă-i voi porunci lăcustei să mănânce vegetaţia - şi dacă voi trimite molimă în poporul Meu, atunci, dacă poporul Meu, cel peste care este chemat numele Meu, dacă se vor smeri şi se vor ruga şi vor căuta spre faţa Mea şi se vor întoarce din căile lor cele rele, Eu voi auzi din cer şi voi fi milostiv cu păcatele lor şi le voi vindeca ţara.” (2 Par. 7:13,14)

Astfel, molima aceasta, boala aceasta, virusul acesta care umple lumea cu prezența lui și care răpește viețile multor oameni, poate fi stopată de Dumnezeul Cel Veșnic. Este adevărat că noi ne aducem aminte de EL numai în situații de genul acesta, când suntem strânși cu ușa - și aceasta ar trebui să ne rușineze amarnic înaintea lui Dumnezeu, fiindcă atunci când toate lucrurile ne merg bine, nici nu vrem să auzim de Numele Lui. Dar, cine știe dacă nu chiar din motivul acesta a îngăduit Dumnezeu virusul acesta să umple lumea, ca să ne smerească și să ne facă să ne amintim că NUMAI EL este veșnic și că numai EL este Stăpânitorul tuturor lucrurilor, EL, Cel pe care L-am uitat sau L-am părăsit de bunăvoie, alergând în poftele, în plăcerile și în păcatele noastre?!

Dumnezeu îi vorbește lui Solomon, că: ”dacă voi trimite molimă în poporul Meu, atunci, dacă poporul Meu, cel peste care este chemat numele Meu, dacă se vor smeri şi se vor ruga şi vor căuta spre faţa Mea şi se vor întoarce din căile lor cele rele, Eu voi auzi din cer şi voi fi milostiv cu păcatele lor şi le voi vindeca țara.” Și chiar dacă această promisiune a fost făcută lui Solomon și poporului evreu, totuși, promisiunea aceasta nu are cum să nu ne acopere și pe noi, cei care nu suntem dintre evrei, dar care ne numim copiii Lui, poporul Lui, prin înfierea făcută de Dumnezeu prin Sângele Lui Hristos, care a curs pentru spălarea și curățirea noastră de păcate, pe crucea de pe Golgota. Știu că nu mulți suntem copiii Lui și că nu mulți am crezut în EL din toată inima și că nu mulți am căpătat înfierea aceasta în Numele Fiului Său Cel mult iubit de Tatăl și Cel mult batjocorit de noi, oameni fără pic de respect față de Dumnezeul Cerului, Dumnezeul care ne-a creat și care ne-a dat suflare din suflarea Sa, dar să îndrăznim la EL și să ne întoarcem fața către EL și să ne întoarcem inimile către EL, căci se va întoarce și EL din mânia Lui și ne va ierta! Dar să ne întoarcem din toată inima la Cel ce ne poate vindeca sufletele și trupurile și chiar și țara în care trăim, fără să încercăm să ne amăgim singuri, crezând că-L înșelăm pe Dumnezeu; căci Dumnezeu știe totul și ne cunoaște chiar și gândurile și intențiile și faptele.

Știm că suntem păcătoși, căci la noi păcatul a fost ridicat la rang de artă; și aceasta, încă din fruntea țării, de acolo, de unde se conduce totul în țara aceasta. De aceea, este nevoie ca toți să înțelegem gravitatea acestei situații și să ne plecăm toți capetele și genunchii înaintea Celui ce este Dumnezeu veșnic și să ne smerim în fața Lui și să-I cerem îndurare și iertare, căci am păcătuit înaintea Lui. Numai EL ne poate izbăvi de această molimă. Noi am fi putut să-i limităm efectele, dar s-a dovedit că lucrăm ca niște nebuni; și unii dintre noi chiar și-au bătut joc - și încă își mai bat joc de sfaturile și de obligațiile instituite de autorități, care doreau ca să limiteze la cât mai puțin posibil răspândirea acestui virus destul de periculos. Așadar, noi, oamenii simpli și încăpățânați, am reușit nu să stopăm răspândirea acestui virus, ci să-L și amplificăm. Cine știe, poate că așa a vrut chiar și Dumnezeu, ca să ne arate și să înțelegem cu adevărat, cât de nimicuri suntem, cât de neputincioși și cât de puțin reprezentăm noi în fața mâniei lui Dumnezeu. Și dacă aceasta o fi fost Voia Lui, atunci, chiar nu aveam unde ne duce, ca să ne putem ascunde de mânia Lui și nici nu puteam s-o oprim prin tertipuri omenești. Putem însă, dacă vrem, să oprim această mânie a Lui, oprind-o de fapt chiar EL, dacă ne vom întoarce către EL de la păcatele noastre.

Deci, să ne coborâm pe genunchi înaintea Lui, acolo unde suntem fiecare, fiindcă Dumnezeu ne ascultă de oriunde, nu numai de la biserică - și să-I cerem îndurare! Să-I cerem să aibă milă de noi, păcătoșii și să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire și să ne înnoiască cugetul și simțirile, viața și trăirea, vorba și fapta, inima și trupul, ca să fim curați pentru EL! Astfel, chiar și moartea de-ar veni, am fi liniștiți fiindcă suntem ai Lui și moartea nu ne poate ține, căci nu suntem ai ei, ci ai Celui ce este Învierea și Viața. Dacă vom înțelege noi aceasta și dacă ne vom întoarce noi la EL din toată inima, Dumnezeu se va îndura de noi și ne va ierta și ne va șterge păcatul și nu-și va mai aduce aminte de el... Și ne va vindeca și țara.

Doamne, ai milă de noi, păcătoșii și nu ne lăsa pradă celui rău, chiar dacă am merita acest lucru, fiindcă am păcătuit înaintea Ta! Și nu ne lăsa pradă nici mâniei Tale care s-a abătut asupra noastră și asupra lumii, ci îndură-Te de noi și iartă-ne și schimbă-ne viața! Schimbă-ne inimile și schimbă-ne întru-totul, ca să fim făpturi plăcute Ție, să fim poporul Tău, de care să Te bucuri! Și noi să ne bucurăm împreună cu Tine! Amin!