Dar, haideţi să vă explic mai clar! Iacov spune: "Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva, să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, iar unul dintre voi le zice: "Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!", fără să le dea cele necesare trupului, la ce i-ar folosi? Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi".(Iacov 2:14-17). Iacov vorbeşte de faptul, cum poate fi arătată credinţa. Spune el: "Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, iar unul dintre voi le zice: "Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!", fără să le dea cele necesare trupului, la ce i-ar folosi?" (vers.15,16). El vede aceasta, cum şi este, o necredinţă sau o credinţă moartă. De ce? Pentru că ţine de viaţa credinţei, să ajuţi pe cei în nevoie. Asta o face până şi un necredincios, adică ajută pe cineva în nevoie. Şi dacă un credincios nu face aceasta, are o credinţă moartă şi este chiar mai rău decât un necredincios. Ajutorarea la care se referă Iacov, sunt faptele pregătite de Dumnezeu pentru noi, ca să umblăm în ele. Mântuirea se capătă prin credinţa în Isus Hristos, Domnul nostru, punct. Dar credinţa aceea care ne ţine reci la nevoile fraţilor noştri, este moartă. Da, este adevărat, Iacov vorbeşte mai mult despre această credinţă, care duce la mântuire, văzută prin fapte, pentru că aceasta este credinţa vie; dar, repet: Nu prin faptele acestea ajungem la mântuire, ci doar prin credinţă. Faptele au fost pregătite de Dumnezeu pentru noi, ca să umblăm în ele. Faptele sunt doar O DOVADĂ vizibilă cu ochiul, că avem credinţa. Aceasta o spunea şi Iacov în vers. 18: “Dar va zice cineva: "Tu ai credinţa şi eu am faptele." "Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele!" Am spus deja: Iacov ia lucrurile din direcţia opusă, din direcţia în care majoritatea privim şi spunem: „Dacă nu mergi la biserică..., Dacă nu ajuţi..., Dacă nu vorbeşti..., înseamnă că nu ai credinţa sau credinţa ta e moartă”. Da! Este adevărat! Pentru că credinţa (sau crezând în Dumnezeu), te învaţă să faci acele lucruri. Şi dacă nu le faci, înseamnă că credinţa ta este moartă.
Paul, dimpotrivă, se ocupă de mântuire – care se capătă prin credinţă – fără fapte – pentru că faptele sunt urmare a credinţei şi a pocăinţei; sunt faptele pregătite de Dumnezeu să umblăm în ele, - însă nu necesare pentru mântuire. Faptele sunt urmarea credinţei; şi dacă nu sunt faptele, înseamnă că nu este nici credinţa. Faptele sunt necesare, pentru că sunt pregătite deja, ca să umblăm în ele. Şi de aici şi concluzia lui Iacov, că fără fapte, credinţa este moartă; pentru că neumblând în fatele pregătite de Dumnezeu să umblăm în ele, noi de fapt nu ÎL credem pe Dumnezeu. Şi ele, faptele, fac parte din lanţul credinţei, lanţ cu mai multe zale. Pe lângă fapte, zale ale lanţului credinţei, mai sunt şi iubirea de oameni, iubirea de fraţi, trăirea în Hristos... Toate acestea, sunt zalele credinţei, din marele lanţ al ei.
Iacov şi Paul vorbesc de acelaşi lucru, dar din direcţii opuse. Şi ei nu se contrazic, pentru că în aspect subiectele diferă, iar în esenţă este acelaşi subiect: mântuirea prin credință.
Dacă luăm de la Iacov, el spune că dacă nu dovedeşti că credinţa ta este vie, înseamnă că este moartă. Şi o credinţă moartă, nu poate să ducă la mântuire.
Și apostolul Paul (Pavel), spune în Efeseni 2:8-10. Citez: “Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui; şi am fost zidiţi în Hristos Isus, pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele”.
Paul spune, că pentru a fi mântuit, trebuie doar să crezi în Cel ce a murit pe cruce. Restul, este harul lui Dumnezeu. Şi mai spune Paul, că faptele despre care vorbeşte Iacov, sunt rodul credinţei, adică trebuie să umblăm în ele, pentru că Dumnezeu ni le-a pregătit să umblăm în ele. Dar nu că prin ele suntem mântuiţi; ci prin ele, arătăm şi că avem credinţa vie şi nu moartă.
Nu este o contradicţie de învăţătură, între învăţătura apostolului Iacov şi cea a lui Paul! Nu! Căci se vorbeşte de două subiecte diferite. Paul se referă la faptele pregătite de EL ca să umblăm în ele, adică la faptele chemării noastre, la faptele slujirii noastre pentru EL și de aceea ne spune apostolul aici: “nu prin fapte"...le de slujire, se ajunge la mântuire; ci pe acestea, Dumnezeu le-a pregătit mai dinainte pentru noi, ca să umblăm în ele. Şi încă ceva: Mai spune apostolul: “Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:9).
Aici, când vine vorba de slujire, intervine chemarea fiecăruia şi darul sau darurile cu care a fost înzestrat de Dumnezeu. Şi unul, poate avea o chemare de evanghelizare; altul, poate fi prooroc; altul, poate avea darul să facă minuni, vindecări… Nu după faptele acestea, suntem mântuiţi. Alţii, de exemplu, cum spune şi apostolul Paul, poate să nu aibă niciun dar sau poate avea un dar de consolare, de îmbărbătare sau un dar de rugăciune. Dacă am fi mântuiţi prin faptele acestea, atunci, cel ce are un dar mai înalt, s-ar putea lăuda în faţa celui ce are un dar mai neînsemnat, zicând în sinea lui: "eu sunt mai bun decât celălalt" sau "ceilalţi!". Dar nu! Dumnezeu a hotărât, să ne mântuiască pe toţi, prin aceeaşi credinţă, vie, care se manifestă prin ascultarea Cuvântului şi trăirea lui (sau împlinirea lui în vieţile noastre).
Acelaşi lucru, pe care l-am spus eu mai sus, îl spune şi apostolul Paul, în epistola către romani: „Ce vom zice dar, că a căpătat prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude; dar nu înaintea lui Dumnezeu; căci ce zice Scriptura? "Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire." Însă celui ce lucrează, plata cuvenită lui, i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire. Tot astfel şi David, numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu îl socoteşte neprihănit fără fapte. "Ferice", zice el, "de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!" (Romani 4:1-8)
Iată dar, cât de clar vorbeşte apostolul aici! Spune în versetele 4 şi 5 “Însă celui ce lucrează, plata cuvenită lui, i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire”. Cel ce lucrează, cel ce face faptele la care am fost chemaţi să le facem, aceasta, lucrarea pe care o face, i se socoteşte ca ceva datorat. Acesta este de fapt talantul acela, pe care îl primeşte fiecare, ca să îl pună în negoţ. Şi mai spune ceva apostolul – ceva foarte important: “pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce îl socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire”. (Romani 4:5) Aici, se evidenţiază foarte desluşit, faptul că chiar şi fără nici o faptă de lucrare, că chiar şi cel ce nu are fapte, adică „nu lucrează”, cum spune apostolul, “ci crede în Cel ce îl socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire”, pentru că omul este socotit neprihănit prin CREDINŢĂ.
Ce mai zice apostolul în continuare? – Zice aşa: „Tot astfel şi David, îl numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu îl socoteşte neprihănit fără fapte. "Ferice", zice el, "de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!" (Romani 4:6-8) Paul se duce până acolo, că ne spune, că este suficient să ai păcatele iertate, pentru a fi mântuit. Dacă ai credinţa vie, care crede Cuvântul lui Dumnezeu, care te conduce la pocăinţă, atunci tu eşti mântuit – fără nici o altă faptă – ca să nu se laude nimeni. La mântuire ajungi cu credința din inimă; cu credința care te îndeamnă la pocăință și te duce la pocăință; iar faptele, dacă vreți, sunt roadele credinței. Dacă ai crezut în Dumnezeu, ai ajuns la mântuire, trebuie să și rodești! Orice plantă, orice pom, orice om, rodește; și aceasta o va face fiecare, după seva pe care și-o trage din rădăcina pe care se desfășoară. Dacă nu rodește, poate fi mai rău decât un necredincios.
Și mai zice apostolul Paul: „EL ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru – pentru ca odată socotiţi neprihăniţi, prin harul Lui, să ne facem în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice” (Tit 3:5-7).
Dacă cineva se îndoieşte de mântuirea lui, ori este necunoscător, ori a fost învăţat greşit, ori nu este mântuit. Observăm din textul citat din Biblie, că apostolul Paul vorbeşte despre mântuire, la timpul trecut, ca şi cum am avea de mult această mântuire. Şi ne spune, că suntem mântuiţi (sau că am fost de mult mântuiţi – atunci când am crezut) nu pentru faptele noastre făcute în neprihănire, adică după ce am fost mântuiţi. Mulţi ne înşelăm şi spunem, că după ce am crezut, trebuie să avem şi fapte, pentru a fi mântuiţi. Este o autoînşelare. Noi nu suntem mântuiţi prin faptele făcute după ce am crezut în EL, ci acelea sunt roadele noastre.
Oarecum, credința și cu faptele merg împreună; fiindcă faptele fără credință nu duc la mântuire, fiindcă nu crezi în Mântuitorul, care te mântuiește, iar credința fără fapte este moartă, fiindcă nu o dovedești și nu rodești.
Așadar, noi putem fi mântuiți prin har, prin credință; fără fapte; dar dacă nu rodim, care sunt fapte, înseamnă că nu am crezut; înseamnă că a fost moartă credința noastră!
Domnul Isus a vorbit despre acest subiect - și ar fi bine să ne aplecăm un pic și asupra lui! Citez: "EU sunt adevărata viţă şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce rod, EL o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod. Acum, voi sunteţi curaţi, din pricina cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi EU voi rămâne în voi! După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod, dacă nu rămâneţi în Mine. EU sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân EU, aduce mult rod, căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard." (Ioan 15:1-6)
Așadar, spune Domnul Isus, că mlădița care este în EL şi n-aduce rod, EL (Dumnezeu) o taie...și o aruncă afară. Mlădițele suntem noi, cei ce am crezut. Așadar, EL spune: "Cine rămâne în Mine şi în cine rămân EU, aduce mult rod". Dar dacă nu rămânem în EL sau nu rodim, este același lucru și dovedim necredință față de EL, iar apoi suntem tăiați de la seva Viței și aruncați afară, unde ne vom usca, vom fi strânși și aruncați în foc; în focul cel veșnic. Cu alte cuvinte, mântuirea se pierde, dacă nu rodim. Și nu rodim, pentru că suntem niște mlădițe leneșe sau necredincioase; și ca drept răsplată, vom fi tăiați de la Viță. Dar, Dumnezeu să ne ajute, să ne încredințăm Lui în totalitate, ca să rodim pentru EL; să facem faptele pregătite de EL, ca să umblăm în ele, dacă am crezut deja în EL!
Roadele creştinului, sunt precum roadele viei: Nu se poate să fie mlădiţă care să rămână în viţă şi care să nu rodească. Tot astfel, nu se poate să fim altoiţi în Hristos, să rămânem în EL şi să nu rodim. Fiecare rodeşte după puterea şi talantul lui, dar nu se poate să nu rodească. Dacă un creştin nu rodeşte, este tăiat de unde a fost altoit. Aşadar, mântuirea se capătă prin credinţa din inimă – fără fapte, dar faptele sunt roadele necesare ale creştinului, pentru că orice pom, face rodul lui. Dacă atunci când eram în neştiinţă, lucram în neştiinţă şi făceam fapte de ruşine, când am fost altoiţi în Hristos, trebuie să avem fapte în Hristos şi pentru proslăvirea Lui – ca dovadă că suntem în EL. – Adică, nu se poate ca atunci când am fost în neştiinţă şi departe de Hristos, să fi avut fapte – de ruşine, e adevărat – iar după ce am fost altoiţi în Hristos, brusc devenim neroditori. Nu se poate aşa ceva! Noi trebuie să rodim în continuare, dar nu după vechea noastră natură, ci după noua, prin Hristos, în care am şi fost altoiţi.
Rodirea, este în primul rând, dovada noastră de credincioşie şi de supunere, faţă de Cel ce ne-a altoit în EL. Prin ea, noi ne arătăm ca fiind supuşi Lui şi că nu degeaba am crezut în EL, ci arătăm că EL se manifestă deplin în noi şi prin noi. Nerodind, ne arătăm dispreţul faţă de EL şi necredincioşia faţă de EL. Fiind astfel necredincioşi Lui – şi doar hrănindu-ne cu seva Lui, EL ne va tăia de unde ne-a altoit şi ne va arunca afară. Lipsa rodirii, este de fapt şi o dovadă a nerămânerii în EL – în credincioşie faţă de EL. De aceea spune Domnul Isus în Ioan 15:6 “Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard”. Iată, Domnul Isus este foarte explicit aici, când spune “ca mlădiţa neroditoare” – nu ca mlădiţa care s-a rupt singură din viţă şi de-aceea nu mai rodeşte, ci ca mlădiţa care nu aduce rod. Mlădiţa neroditoare nu rămâne în viţă, în sensul că nu este credinciosă naturii viţei, de a rodi struguri. Tot astfel, noi, credincioşii, putem fi socotiţi ca “nerămaşi în EL”, prin faptul că nu rodim, după natura pe care am primit-o, fiind altoiţi în viţă, care este Domnul Isus. Şi nerămânând în credincioşie, supuşi naturii sevei de unde ne tragem viaţa, suntem tăiaţi, ca mlădiţa neroditoare, aruncaţi afară, unde suntem aruncaţi în foc.
Dar de ce? De ce trebuie să plătim astfel de scump, pentru simplul fapt că nu rodim, atâta timp cât mântuirea se capătă doar prin credinţa din inimă? Mântuirea se capătă uşor. Ea este un dar, pe care doar întinzi mâna şi îl primeşti de la Domnul – prin credinţă. Dar credinţa nu este doar atunci când ai crezut în jertfa Lui, ca să fii mântuit, ci este şi în continuare. Dacă noi ne oprim doar la credinţa în jertfa Lui şi nu ne şi supunem Lui, atunci credinţa noastră de la început, aceea în jertfa Lui, se transformă în necredinţă, fiindcă nu L-am crezut deplin pe Domnul. Şi astfel, deşi am fost altoiţi prin credinţa în jertfa Lui, putem fi dezaltoiţi sau tăiaţi, din pricina nesupunerii noastre în credincioşie, faţă de Cel ce ne-a altoit în EL. Şi în felul acesta, ne pierdem şi mântuirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu